IndyCar

ChampCar-ul nu a murit…inca!

gil de ferran photo
Photo by Arrr!

Era o perioada cand competitia americana de monoposturi numita C.A.R.T. ajunsese, cel putin pentru mine, a fi mai importanta si mai spectaculoasa decat Marele Circ al Formulei 1. Se intampla in a doua jumatate a anilor 90, cand prin intermediul postului Eurosport intrasem in contact cu aceasta intrecere foarte animata si spectaculoasa.

Prima cursa urmarita. Imi amintesc ca era toamna si tocmai ma pregateam de noul an scolar, pe la inceputul lui septembrie 1997 pare-mi-se, cand am urmarit intr-o dimineata inregistrarea cursei de la Vancouver. Ploaie, un circuit stradal foarte frumos desenat si in fruntea plutonului de monoposturi se afla un model negru splendid. Michael Andretti, fiul legendarului Mario Andretti, arbora cu succes numarul 6 de concurs al echipei Newman/Haas, pe un sasiu Lola si un motor Ford. A castigat acest Andretti, care din acea zi mi-a ramas in suflet pentru totdeauna. A urmat cursa de la Laguna Seca, alt traseu simbolic pentru motorsportul american, si multe alte intreceri din CART.

Intre glorie...Anii 90 au fost cu adevarat fabulosi pentru CART si fanii campionatului. Grile faraonice de cate 28-30 de monoposturi, frumoasele sasiuri Lola si Reynard, motorizari dintre cele mai diverse de la Ford, Honda, Toyota si pana la Mercedes. Selectia si mai ales alternanata circuitelor oferea un sentiment ca urmarind CART-ul nu-ti mai trebuie nicio alta intrecere motorizata. Imi amintesc si acum cu placere de prima cursa a anului 1998, cu victoria lui Michael Andretti de pe ovalul de o mila si jumatate de la Homestead, Florida sau de duelul electrizant de pe Michigan Superspeedway cu Juan Pablo Montoya.

Un alt moment demn de retinut s-a petrecut pe clasicul de la Detroit unde Mauricio Gugelmin si Marc Blundell au scapat printre degete victoria in ultimele tururi, ramand fara combustibil. Long Beach, Nazareth, Rio, Homestead, Michigan, Milwaukee, Portldand, Lexington, Road America , Surfers Paradise sau Fontana sunt locuri unde in fiecare an pilotii CART isi dadeau intalnire cu spectacolul si aventura. Au fost multe curse deosebite, iar frumusetea acestui campionat consta tocmai in caracterul sau imprevizibil, intotdeauna fiind dificil de facut pronosticuri in ceea ce priveste invingatorul. Incepand cu Richie Hearn (si acum parca sasiul sau rosu cu numarul 10), Gil de Feran si continuand cu Paul Tracy, Michael Andretti, Jimmy Vasser sau Alex Zanardi, toti isi puteau trece numele pe lista invingatorilor.

CART-ul anilor 90 si-a cerut si tributul, unul de altfel tragic si regretabil, personal fiind martor la cele doua drame care au insotit intrecerea. Am ramas impietrit la tragica disparitie a lui Greg Moore la Fontana. Si acum parca vad monopostul albastru-bleu cu numarul 99 al echipei Forsythe facut zob de un zid de beton…

Un alt moment regretabil s-a consumat pe ovalul de la Lausitz, unde Alex Zanardi si-a pierdut intr-un mod tragic ambele picioare, fiind nevoit de atunci sa poarte doua proteze. Viata sa a luat o alta turnura, dar pasiunea pentru motoare a ramas neatinsa, campionul italian participand in Campionatul Mondial de Turisme.

De la Jimmy Vasser, trecand la Alex Zanardi si pana la Juan Pablo Montoya CART-ul anilor 90 a stat sub semnul dominatiei echipei lui Chip Ganassi. Monoposturile rosii cu sponsorul Target au facut legea in aceasta perioada, desi replica din partea celor de la Newman/Haas, Forsythe sau Penske a fost pe masura.

…si recesiune. Intrarea in noul mileniu si secol a adus un nou aer in CART, campionatul intrand pe o panta tot mai alunecoasa. A fost de ajuns ca Andretti si Penske sa-si mute cartierul general in seria rivala Indy Racing League si CART-ul sa sufere primele lovituri. Avand in spate istoria, mediatizarea si fanii fostului IndyCar, competitia numarul unu de monoposturi din America a rezistat destul de bine intr-o prima faza, dupa care problemele financiare au lovit tot mai tare seria. Numele a fost schimbat in ChampCar, vechile sasiuri au fost inlocuite din 2007 cu modele Panoz, motoarele turbo aspirate au fost si ele scoase din uz, la fel ca si cutiile de viteze manuale. Toate acestea in ideea limitarii costurilor. Cu toate acestea spectacolul a continuat, duelurile de pe pista si din afara acesteia fiind de notorietate, cu Paul Tracy in rolul principal.

Grila s-a restrans ajungand ca in 2007 sa existe abia 17 piloti pe grila, iar pentru 2008 semnele sunt ingrijoratoare. Au existat tentative de ‘lichidare’ completa a ChampCar-ului, Tony George (propietarul circuitului de la Indianapolis si al seriei IRL) incercand mai mult sau mai putin oficial sa realizeze o fuzine prin absorbtie cu CCWS. Acest Tony George este cel care a provocat in 2006 sciziunea IndyCar-ului in CART si IRL din cauza ambitiei sale si intereselor comerciale din jurul cursei de 500 de mile de la Indianapolis. Povestea este lunga si complicata, dar atata timp ca Tony George doreste nu fuziunea cu CCWS ci eliminarea seriei, pasionatii sporturilor cu motor care au prins vechiul Indy nu vor putea spera la un nou campionat intregit.

Chiar si asa ChampCar-ul si-a pastrat cota de audienta peste cea a rivalei IRL, apropierea seriei de Europa si abordarea curselor aproape in totalitate pe circuite clasice si stradale mentinand competitia la un nivel foarte ridicat.

ChampCar-ul va traversa in 2008 un sezon crucial pentru viitorul seriei, plecarea pilotului francez Sebastien Bourdais, campion in ultimii patru ani, cantarind as spune decisiv in aparitia acestei noi stari de incertitudine. Cu toate acestea, atata timp cat Newman Haas si Forsythe raman in campiont, viitorul, chiar si agonizant asa cum se prezinta, este asigurat intr-o oarecare masura.

ChampCar-ul va continua sa existe, ChampCar-ul trebuie sa existe.

Spune-ti parerea, opinia ta conteaza