Opinii

Gara de Nord ca in Cuptorul lui Bacovia

Asfaltul se topeste sub pasii grabiti ai trecatorului ocazional. Nu sunt decat 36 de grade Celsius la umbra, iar perceptia este de 40. Eu, de aceasta data cetateanul, ma indrept spre Gara de Nord la o ora, dupa cum ar spune o vorba de lemn din limbajului comentariului sportiv, nerecomandata cardiacilor.

In zilele acestui extra Cuptor prelungit intr-un Gustar sufocant la prorpiu, granita dintre real si ireal are doar cativa milimetri si este trasata de grosimea geamului de termopan sau a cabinei mijlocului de transport.

Dupa o distanta acoperita mai mult decat decent, in conditiile in care poate jumatate dintre concitadini sunt in vacante, ajung la portile Garii de Nord. Nu-mi ia mai mult de cateva secunde sa-mi dau seama ca aerul este irespirabil. Cu un gest reflex imi scot sticla, inca rece de apa, si beau aproape fara sa-mi dau seama, inconstient, jumatate din recipient.

Continui sa merg, dar picioarele parca imi devin de plumb si mi se pare ca trec incetul cu incetul in planul ireal. Peisajul zugravit in fata ochilor este unul cat se poate de lugubru. Intr-un colt, pe trotuar, stau intinsi mai multi oameni ai strazii, fiecare avand pe fata brazdata cate o crunta poveste. Mai incolo un pimp, ca sa nu-i spun totusi peste, isi regleaza conturile cu un client, subiecta fiind arbitru in disputa celor doi.

Trec in graba peste toate acestea ca pe langa niste secvente statice desprinse dintr-un trist serial de benzi desenate in mult gri obscur. Intrarea sub marea cupola a Garii imi accentueaza si mai mult senzatia de sufocare, de prezenta intr-un balon imens fara oxigen.

La fiecare pas facut senzatia de apasare se accentueaza. Trenul asteptat are intarziere 40 de minute. Ghinion, imi spun cu voce stinsa ca sa ma aud doar eu. Privesc in jur si mi se pare ca tot ce misca e condamnat la un chin permanent. Am senzatia ca ma aflu intr-un taram de Science Fiction, dupa o mare catastrofa nucleara, unde oamenii ramasi sunt un fel de mutanti condamnati la un chin etern.

In cele din urma ajunge si trenul, ca un mare sarpe de foc, aproape pleznind pe sine de focul la care a fost supus.

Ajuns inapoi acasa, in mica oaza improvizata din jaluzele trase pana la refuz, aer conditionat si apa cat se poate de rece, realizez, dupa ce trec toate imaginile printr-un filtru, cum altfel decat la rece, ca Gara de Nord a ramas chiar si in 2010 un loc de ocolit pe cat posibil.

Cand spun asta am in vedere peisajul inca pestrit, format din taximetristi dubiosi, oameni ai strazii, aurolaci, femei gata sa se vanda pentru un pachet de tigari etc. De evitat pentru lipsa conditiilor de o decenta minima in astfel de situatii extreme si, nu in ultimul rand, de evitat din cauza trenurilor absolut jalnice si a intarzierilor mari.

In incheiere, mai jos, propun spre lectura o poezie a lui George Bacovia, care in opinia mea concluzioneaza cel mai bine experienta descrisa mai sus:

Sunt cativa morti în oras, iubito,
Chiar pentru asta am venit sa-ti spun;
Pe catafalc, de caldura-n oras,
Incet, cadavrele se descompun.

Cei vii se misca si ei descompusi,
Cu lutul de caldura asudat;
E miros de cadavre, iubito,
Si azi, chiar sanul tau e mai lasat.

Toarna pe covoare parfume tari,
Adu roze pe tine sa le pun;
Sunt cativa morti în oras, iubito,
Si-ncet, cadavrele se descompun…

(Bacovia, George – Cuptor, Bucuresti, Litera, 2009, p.63)

2 comments

  1. Intr-adevar, Gara de Nord e inca f. departe de civilizatie… si de ventilatie, din pacate… si intarzierile de trenuri la ordinea zilei.

  2. Toate ca toate, Gara de Nord ca, Gara de Nord, dar mie inca! imi mai plac troznetul sinelor sub tonajul de neimaginat la rotilor de tren si ritmul acela inconfundabil al trenului care parca e o fiinta vie ce te ia in brate si te leagana pana adormi … pana la destinatie (asta daca ai noroc si gasesti o cabina goala) :D.

    Mie imi plac trenurile si peisajele prin care te poarta, nu si garile.

Spune-ti parerea, opinia ta conteaza