Opinii

My poker face

De ceva timp am inceput sa joc poker. Sigur, o fac de placere, pe o aplicatie din Facebook. Uneori chiar simt nevoie sa mai joc cateva maini asa de relaxare.

Nu de foarte mult timp insa am inceput sa joc si un altfel de poker, mai pe bune ca sa zic asa, unul cu miza mare sau poate nu. Ideea e ca in jocul asta odata intrat remiza este exclusa. Este practic un joc de suma zero, in care iti pui la bataie toate chipsurile pe care le ai in momentul dat, asteptand ca in cele cinci carti pe care ti le da dealarul sa fie si combinatia ta norocoasa. Am facut asta aproape fara sa-mi dau seama, desi la un moment dat mi-am impus sa ma las de sporturi asa de periculoase pentru starea de spirit a omului.

Incep masa cu un as de rosie, e al meu si tin mult la el pentru ca e unic in felul lui, si o dama de pica…pica de frumoasa ce-mi sta in fata. Imi zambeste intr-un fel aparte si imi provoaca o sete aproape nebuneasca de joc. Ma rog, zic hai sa ma arunc. All in sau mai intai cate un check, urmat de raise? Zis si facut. Check de cateva ori, apoi imi zic sa ridic putin miza. Pun pe masa cam trei sferturi din chipsuri.

Joc tare sau ma retrag, imi zic, dupa care continui vorbind cu sinele: “chiar daca au fost multe momentele in care te-ai multumit si cu putin, nu e cazul in astfel de jocuri. Plus de asta ma gandesc ca nu e loc de ratiune, iar instinctul imi spune sa joc la all in. Sunt omul primelor impresii, se stie. Daca imi place o combinatie cu greu ma mai aduci pe o alta linie. Si daca pierd?, imi trage ratiunea din mine o intrare prin alunecare. Ma tin tare si plusez: si daca pierd ce…n-ar fi prima oara si poate nici ultima. Da, dar asul si dama de pica…ce combinatie tare. Ar fi pacat, serios sa le irosesti printr-o miscare nesabuita”.

La poker nu conteaza cu ce pleci in mana de acasa, ca sa spun asa. Lucrezi mult si cu materialul clientului si cand spun asta ma gandesc la cartile care iti vin pe masa. Dar pana acolo insa nu eram lamurit si nu sunt nici acum ce tactica sa abordez, cand eu stiu doar una. Aceea a jocului descoperit complet, fara ochelari de soare sau sapca pe fata care sa-mi ascunda eventualele emotii sau rictusuri. Asa se intampla ca la unele mese imi mai cade fata in direct si raman complet descoperit, fiind nevoit sa emit zambete de complezenta si sa caut scuze doar pentru a-mi ascunde adevaratele trairile interioare.

Sunt in cumpana si totusi in cele din urma ma arunc la all in, asta pentru ca nu ma multumesc cu maruntis si daca e sa pierd, macar as stiu ca totusi am cazut de pe un cal mare. Si mai e un aspect, de fapt in realitate un mare defect de-al meu. Decat sa-mi ceri sa fiu rabdator, mai bine ma trimiti eventual la stomatolog (desi momentan nu e cazul) sau ma pui sa rezolv probleme de trigonometrie, adica doua lucruri care imi displac enorm, dar care ar indulci considerabil din lacuna nerabdarii.

In fine, jocul nu e terminat, nici nu stiu daca a inceput pana la urma cu adevarat si nu stiu daca sa-mi fie teama de ceilalti competitori de la masa sau mai mult de mine insumi si nearabdarea mea. Ma pot retrage oricand, dar nu o fac pentru ca oricat de defensiv as juca niciodata nu-mi place sa pierd si pentru ca chiar am prins drag de combinatia mea, desi merg in continuare oarecum legat la ochi, fara prea multe referinte de dincolo de masa.

Pentru ca sa va spun un secret. In opinia mea ceilalti chiar nu exista, iar cel mai mare adversar al meu sunt chiar eu insumi, iar daca va fi sa pierd o voi pierde pe mana mea. Asta e pana la urma tristul adevar, dar nu mai putin de importante sunt si cartile venite din cealalta parte a mesei. Stiu, sunt un jucator arogant, poate de multe ori prea increzator ca asul meu va face diferenta si mi-e teama ca poate asii nu mai sunt la prea mare cautare.

Inchid ochii si parca o vad aievea pe Julie Thompson pe scena la Polivalenta interpretand mai intai Somewhere Inside of Me, pentru ca mai apoi sa continue cu Do You Feel Me, doua piese de mare incarcatura emotionala la momentul lor si mereu etalon pentru jucatorul de poker aflat la masa de joc. Ce vremuri. Nici oamenii nu mai sunt ce au fost, daca au fost vreodata altfel.

I Win

photo credit: Kevin Labianco

3 comments

  1. Eu zic sa mergi pe mana pe care o ai si sa-ti joci sansa pana la capat. Daca pierzi, macar pierzi cu ideea ca ai jucat. E de 2 ori mai frustrant sa pierzi fara sa joci sau sa pierzi fara sa-ti fi jucat mana. In plus de asta stiu ca ai in mana un careu de asi, nu doar unul singur deci ai mare sanse sa castigi si cine stie ce “chinta royala” poti castiga in final.
    Iar daca joci cu teama de ceilalti jucatori, atunci ai inceput un joc pierdut din start.

    1. 🙂 Multumiri de la masa de joc pentru incurajari. Adversarii sunt prea mici pentru a fi luati in seama, crede-ma. De fapt nici nu exista ca sa-mi fac probleme. Cat despre careul de asi, nu stiu ce sa zic. Sa nu blufam totusi.

  2. Tu faci cum crezi, dar eu in locul tau as arunca tot ce am mai bun in joc. Orice.
    Carti mari, carti mici, bluf…tot ce stiu. Potul e atractiv si nu e de pierdut, chiar daca pentru asta trebuie un pic de efort. Cu rabdarea,,,da te inteleg, nici eu nu am rabdare dar jocul de poker te obliga sa o ai. Gandeste-te ca intalnesti zi de zi situatii in care tu nu ai rabdare dar n-ai incotro. Cu atat mai mult acum. Bafta la joc, careul de asi stiu ca-l detii.
    Acum, ca il pui la bataie sau te arunci e doar alegerea ta, insa aruncandu-te pierzi si orice sansa la pot. Da, risti sa si pierzi, dar cdaca nu risti acum e posibil sa nu ti-o ierti mai incolo si asta poate sa te chinuie mai mult decat te-ar chinui iperderea potului.

Spune-ti parerea, opinia ta conteaza