Diverse

In parc la un fotbal pe telefon si o portie de manele

Pentru bucuresteni parcul reprezinta locul in care te amagesti ca ai iesit sa faci miscare, sa iei aer curat si sa scapi de tot ceea ce consideri a fi nociv in jurul tau. Sa spunem zgomot, praf, gadgeturi sau alte rele obiceiuri.

Dincolo de faptul ca este mult prea mic pentru ati oferi intimitatea pe care o gasesti in Carol, Tineretului sau Herastrau, Parcul Morarilor iti lasa impresia ca nici nu ai depasit granita bulevardului intesat de masini si motociclisti care gonesc nebuneste parca de frica venirii anotimpului rece.

Park

Depasim momentul scurtei introduceri in peisaj si mergem mai departe spre miezul subiectului. Intr-o seara calduta de inceput de septembrie iesim sa jucam un badminton, obicei bun si sanatos pentru care nu putem decat sa le multumim prietenilor nostri.

Zis si facut, ne apucam de treaba pe o alee mai ferita de furnicarul bunicilor, copiilor sau pur si simplu al trecatorilor. In stanga niste pusti bat mingea pe un teren sintetic sub ochii parintilor care viseaza la viitori Messi, Ronaldo sau macar vreun Mitea sau Torje de Dambovita.

Fluterele zboara prin aer de la unul la altul ca o pasare ce nu-si gaseste locul, dar nici nu vrea sa aterizeze la sol. Dintr-o alta parte a parcului, nu departe de noi si in vecinatatea terenului sintetic mai sus amintit, se aud mai multe voci de copii: ”gol Barca, am dat gol cu Iniesta”.

Ma opresc pentru a-mi satisface curiozitatea si ce sa vezi. Vreo cinci sau sase pusti aliniati pe o bordura joaca fotbal, din cate mi-am dat seama FIFA trebuie sa fi fost, in retea pe telefoanele mobile.

Ce grozavie trebuie sa fie si asta?!, imi spun mai mult ca pentru mine si reiau lupta apriga cu fluturasul meu de badminton.

Cu gandul la combinatia atat de bolnavicioasa intre parc, ideea de verde si dependenta maladiva a copiilor din ziua de azi de a ramana ancorati in universul jocurilor electronice chiar si intr-un parc, aproape ca nici nu am observat un nene care plimba un copil pe un ponei.

Am revenit destul de brusc la realitate din starea de meditatie in care ma cufundasem cand dinspre miazazi urcau aleea doi tinerei destul de bronzati chiar si pentru anotimpul fierbinte fredonand ce altceva decat manele. ”O stii ma p'aia noua a lu’ Salam?”.

Ma uit lung spre ei, evident ca n-au nicio treaba cu mine si isi continua parcursul de parca misiunea lor ar fi fost sa intretina parcul cu ritmurile alunecoase de pe Taraf.

Ce imagine…

2 comments

  1. Adevarat si totodata trist.
    Copiii nu mai stiu sa se joace, adultii abia mai stiu sa se relaxeze, iar manelistii, din pacate, continua sa fie modele pentru multi.
    Lumea s-a dat peste cap, dar cum nu o putem intoarce, nu avem decat sa ne adaptam din mers si sa ne cream noi insine lumea noastra, in care sa ne ferim pe cat putem de influentele nefaste din jurul nostru. 

Spune-ti parerea, opinia ta conteaza