Doamne nu-ti cer nimic, dar iti multumesc pentru tot. Un exemplu despre cum sa ne rugam lui Dumnezeu

Cum sa ne rugam

Am sa incep prin a te intreba pe tine draga cititorule ce faci dimineata cand deschizi ochii pentru prima data? Sunt convins ca-ti verifici telefonul, apoi pui de o cafea, eventual aprinzi si o tigara, iar apoi sari din dus in haine si de acolo alergi pe strazi, in cazul fericit in care ai pe unde si nu esti blocat in trafic.

Fiecare zi este insa pentru noi oamenii un dar pe care il primim de la Dumnezeu. Daca vrei, fiecare zi in care deschidem ochii reprezinta o noua sansa pe care Dumnezeu ne-o ofera drept dovada a milostivirii Sale imense pe care ne-o poarta.

Viata, daca o judecam temporal din momentul nasterii si pana in cel al adormirii noastre, nu este altceva decat o imensa sansa pe care Dumnezeu ne-o ofera pentru a fi aproape de El, un dar pentru a ajunge la desavarsirea pe care au avut protoparintii nostri Adam si Eva, insa in egala masura si o incercare, un test, o lupta continua cu noi insine si cu ispitele pe care le infruntam.

Auzim adesea oamenii ca spun despre ei insisi sau despre altii ca “a fost soarta”, insa uitam un lucru. Dumnezeu ne-a inzestrat cu liberul arbitru sa ne decidem singuri aceasta soarta. Si stim acest lucru inca de la cei dintai oameni creati de Dumnezeu, Adam si Eva, inzestrati cu aceasta libertate de a-si decide singuri soarta.

Asa si cu noi, oamenii moderni, suntem liberi sa facem ceea ce credem de cuvinta cu vietile noastre si, in cele mai multe dintre cazuri, ne amintim de Dumnezeu si alergam spre El doar in situatii de urgenta, cand avem o problema, cand suntem zdrobiti trupeste sau sufleteste.

Niciodata nu e insa prea tarziu sa-l cautam pe Dumnezeu si avem cel mai bun exemplu al talharului de pe cruce care striga catre Domnul Nostru Iisus Hristos: “”Pomeneste-ma, Doamne, cand vei veni in Imparatia Ta” (Luca 23, 42”. Iar Mantuitorul ii raspunde: “”Adevarat graiesc tie, astazi vei fi cu Mine in rai” (Luca 23, 43).

Asadar, Dumnezeu este rabdator si milostiv, asteptand un semn de la noi, chiar daca acesta se produce in al 12-lea ceas, iar exemplul talharului este unul care trebuie sa ne dea de gandit si sa ne faca totodata sa nu ne culcam pe-o ureche pana in ceasul final al vietii noastre, chiar daca am putea primi iertarea pacatelor la acel ceas.

Multi dintre noi spunem ca avem timp sa ne pocaim si sa ne reparam greselile si pacatele noastre. Punem aceasta gandire pe seama tineretii si a vietii lungi care ne asteapta, insa stim noi cand va veni ceasul?

De ce sa asteptam al 12-lea ceas cand poate nu-l mai prindem nici macar pe urmatorul. Se intampla sa auzim la multi dintre semenii nostri “ca-si traiesc clipa”, adica se dedau la tot felul de placeri lumesti tocmai din necunoasterea zilei de maine, insa si din ignoranta sau respingerea lui Dumnezeu. Si sunt atat de siguri ca ceea ce fac e indreptatit incat nimic in afara clipei traite nu-i mai preocupa. Ajung chiar sa se considere detinatorii adevarului absolut incat se cred mai presus de orice, inclusiv de Dumnezeu. Nimic mai fals si mai nociv pentru suflet.

Diferenta dintre omul credincios si cu frica de Dumnezeu si cel care isi traieste momentul in ignoranta si dezinteres este ca primul vede dincolo de acea clipa. Credinciosul nu doar ca vede, dar si crede cu toata fiinta ca dincolo de materia din care suntem facuti avem spirit, ceea ce numim suflet, iar de grija sufletului ar trebui sa ne preocupam inainte de materialismul zilei de maine, care ar mai putea veni sau nu.

In a 29-a duminica dupa Rusalii dupa pericopa evanghelica numita si a “celor 10 leprosi” (Luca 17, 12-19), parintele a tinut o cuvantare extrem de patrunzatore si realista, si anume ca noi oamenii “nu suntem stapani decat pe secunda pe care o traim acum”.

Mai departe nu stim ce urmeaza si cand vine vremea sa plecam din aceasta lume materiala. De aceea, spre deosebire de modelul omului care-si traieste clipa si atat, dezinteresat de starea sufletului sau, ar trebui sa avem constiinta pregatirii pentru ceasul cand vom da socoteala la judecata in fata Domnului.

Daca vreti, in aceasta viata suntem precum niste calatori cu bagajele gata facute inca din momentul nasterii. Avem bagajele la usa si asteptam sa fim luati. Nu stim cand se va intampla, dar trebuie sa fim pregatiti, si cum putem fi mai bine pregatiti decat pazind in fiecare ceas al existentei noastre poruncile lui Dumnezeu, mentinandu-ne pe noi insine in curatie de pacate. Viata noastra nu este decat un vehicul, un mijloc, prin care Dumnezeu ne-a oferit sansa mantuirii si ar trebui sa profitam de fiecare minut pe care-l avem pentru a ajunge la desavarsirea noastra.

Dar care este relatia noastra cu Dumnezeu cel in Treime slavit, Tatal, Fiul si Sfantul Duh? Mai spunea parintele in predica de dupa citirea Sfintei Evanghelii ca Dumnezeu ne ofera 24 de ore pe zi pentru a face ceea ce consideram de cuvinta cu acestea.

Intrebarea este cati dintre noi ne amintim de Dumnezeu in cele 24 de ore si cat timp din acest interval il acordam pentru a-I multumi lui Hristos Adevaratul nostru Dumnezeu pentru milostivirea de a ne mai acorda o sansa, o zi pentru mantuirea noastra?

Daca ma intrebati pe mine, va spun ca inainte de a descoperi Calea consideram ca a spune Tatal Nostru seara inainte de culcare este suficient. Eventual mai adaugam si cateva cereri personale, un fel de lista a mea de dorinte, apoi asteptam ca acestea sa se implineasca. Nu-mi lua mai mult de 30 de secunde, maxim un minut din 24 de ore. Cam putin, nu credeti?

Suntem ca in Evanghelia citita in Duminica a 29-a dupa Rusalii a celor 10 leprosi vindecati de Domnul nostru Iisus Hristos, dintre care unul singur s-a intors sa multumeasca Mantuitorului si unde mai punem ca acela era de alt neam.

Fiecare dintre noi ne infatisam precum unul dintre cei zece leprosi, unde lepra nu trebuie privita in sensul strict al cuvantului, ci reprezinta insasi pacatele noastre. Alergam de fiecare data la Domnul cand avem o problema si cadem in genunchi, insa odata vindecati uitam sa ne intoarcem si sa multumim pentru milostivirea primita revenind la viata noastra cotidiana.

Cum putem multumi mai bine decat facandu-ne bine placuti lui Dumnezeu, ascultand cuvantul dreptei credinte si ducandu-ne viata in smerenie si curatie.

Asadar, sa ne petrecem mai mult timp cu Dumnezeu in aceasta viata si cu Duhul sau cel sfant pentru ne face vrednici de milostivirea Sa la ceasul infricosatoarei judecati. Si cum ne putem petrece mai bine timpul cu Dumnezeu, despre care parintele spunea ca este cel mai bun prieten al nostru, decat dialogand cu El prin rugaciune, mergand in casa Lui unde salasluieste in fiecare moment Duhul Sau si facand dovada tariei noastre sufletesti prin post si infranare de la cele trupesti.

Inainte de a incheia vreau sa mai fac referire la doua invataturi extrem de frumoase pentru cuget pe care le-am auzit la randul meu in Sfanta Biserica, loc pe care am ajuns sa-l consider a doua mea casa.

Multi oameni nu inteleg de ce trebuie sa stam in genunchi in Biserica la Sfanta Liturghie, dar “numai cei ce stau in genunchi in Casa Domnului vor putea merge apoi drepti printre oameni”, ne-a spus parintele.

Noi, oamenii, cand inaltam prin rugaciunile noastre o cerere catre Dumnezeu o facem cu multa aprindere si am vrea ca Domnul sa ne rezolve toate probleme chiar pe moment daca se poate. Uitam insa un lucru esential, si anume sa multumim lui Hristos pentru ceea ce deja avem si peste care trecem foarte usor crezand intr-un mod eronat ca toate se cuvin exclusiv din meritul nostru.

Astfel, parintele ne-a oferit exemplul a ceea ce a numit “cel mai frumos pomelnic” pe care l-a citit in 14 ani de preotie si la care voi face referire in randurile care urmeaza. O femeie a scris urmatoarele cuvinte intr-un pomelnic catre Dumnezeu: “Doamne nu-ti cer nimic, dar iti multumesc pentru tot”.

Asadar, inainte de a cere orice lucru cat de mic de la Dumnezeu, sa nu uitam in primul rand sa-I multumim pentru toate lucrurile pe care deja le avem si de care uneori poate nici nu ne facem vrednici.

sursa foto: spbpda

Spune-ti parerea, opinia ta conteaza