Singuratatea

_MG_3823

Singuratatea reprezinta, fara doar si poate, a doua certitudine a omului dupa moarte. Suntem singuri atunci cand ne nastem, luandu-ne in spate propria cruce pentru a porni la drumul numit viata, si la fel de singuri atunci cand vine vremea sa trecem la cele vesnice.

Singuratatea nu se poate imparti cu nimeni, o traieste fiecare in felul lui si o percepem in grade diferite in functie de capacitatea noastra de a o lasa sa ne domine sau sa ne inalte. Sunt oameni pe care singuratatea ii doboara si devin victimele acestui razboi nevazut al gandurilor tocmai pentru ca n-au reusit sa-si domine starea de solitudine. Pe alti oameni singuratatea ii ridica la rangul de sfinti, cu alte cuvinte ii indumnezeieste. Este cazul monahilor, al ascetilor si isihastilor, oameni care-si duc existenta nestiuti de nimeni pe te miri unde.

Omul, intr-un mod care poate trece drept paradox, are nevoie de singuratate. Cand eram copii sau adolescenti simteam o foame de singuratate si, spre exemplu, abia asteptam sa plece parintii de acasa oriunde pentru a ramane singuri si a ne bucura de acele clipe. Nu pentru ca ne-ar fi displacut compania lor, ci pentru ca aveam nevoie sa fim noi cu noi insine. Acea singuratate pe care o doream atat de mult ne oferea un sentiment de independenta si de apartenenta la un spatiu numai al nostru. Era foamea Eului hranita prin acel sentiment de..singuratate: “Am reusit sa-mi fac patul singur, am mancat singur, am spalat vasele singur, am dormit singur”.

Cu alte cuvinte, lucruri marunte dar care ne incarcau de un sentiment incomensurabil de bucurie pentru simplul fapt ca ne-am descurcat pe cont propriu si am scos-o la capat singuri. E un sentiment pe care l-am trait cu totii, profitand de aceasta singuratate pentru a ne slefui pana la urma personalitatea. Din singuratate au iesit marile caractere si tot in singuratate au sfarsit geniile. De aceea cred ca e in natura omului sa fie singur.

Dumnezeu insa nu l-a vrut pe om singur si a decis sa-i ofere acestuia o partenera. Stim din Geneza ca astfel a aparut Eva in peisaj, iar Adam nu a mai fost singur. Odata cu singuratatea de care se bucurase pana atunci, cei doi protoparinti ai neamului omenesc aveau sa-si piarda in cele din urma si indumnezeirea, devenind doi insingurati, sentiment preluat la pachet cu rusinea si teama.

Primii oameni au pierdut asadar singuratatea primordiala ca dar de la Dumnezeu pentru a cunoaste singuratatea ca deznadejde. Este ceea ce, din pacate, se intampla si cu multi dintre noi in existenta prezentului. Ne pierdem acea singuratate a bucuriei sufletului de copil pentru a gusta din amaraciunea instrainarii ca adulti.

Uitam complet de Dumnezeu, nu raspundem la chemarea Lui la cina pe motiv ca ne-am luat nevasta tanara sau vreo pereche de boi sau poate vreo tarina ce trebuie lucrata. E un paradox, pentru ca desi suntem atat de ocupati cu ale noastre, si avem prieteni, si ne petrecem timpul in fel si chip, si consideram ca traim in pace, in esenta suntem cei mai singuri oameni de pe pamant. Ne mintim ca facem ceva folositor pentru noi, cand de fapt pagubim sufletul de principala lui bucurie. Ne amagim cu tot felul de placeri marute, hrana pentru trup, dar uitam sa alimentam sufletul cu cele trebuincioase inaltarii lui la starea pentru care a fost initial creat inainte de cadere.

Toate acestea se intampla dintr-un motiv foarte simplu. Pentru ca traim fara Dumnezeu, fara Hristos, toti sfintii si cetele ingeresti care, altminteri, ne sunt cei mai de nadejde prieteni. Numai de-am sti sa le intindem un singur deget, ca ei ne-ar raspunde cu amandoua mainile. Dar multi dintre noi suntem prea orgoliosi, prea mandri de noi, prea orbi sa mai vedem dincolo de preocuparile noastre materiale si satisfacerea acestora.

Si daca ne plangem ca suntem singuri este asa pentru ca ne alegem sa ne inchidem sufletul intr-un sertar imaginar dominat de patimi. Iar daca Adamul modern ramane fara Eva lui din varii motive, singuratatea ar trebui sa-i fie cel mai bun aliat, precum in copilarie, de aceasta data pentru a renaste, a se relansa, a profita de singuratatea pentru a-si curata sufletul de intinaciune si a constientiza ca in realitate nicio clipa nu suntem singuri. Dar Dumnezeu nu ne lasa nici in aceasta ipostaza si ne intinde o mana de ajutor in casatorie pentru a deveni un singur trup cu persoana de langa noi.

Hristos ne spune foarte limpede ca nu avem motive sa deznadajduim in singuratate: “Că unde sunt doi sau trei, adunati in numele Meu, acolo sunt si Eu in mijlocul lor”.

Si atunci despre ce singuratate vorbim? Cand iti traiesti viata in Hristos si pentru Hristos, cand participi la sfintele slujbe, cand traiesti in rugaciune, adica in dialog permanent cu Dumnezeu, Maica Domnului si Sfintii omul nu va mai fi niciodata singur. Cel putin nu sufleteste. Si daca sufletul e vindecat, curat si sanatos, atunci nici trupul sau cugetul nu vor ramane insingurate.

sursa foto: Robert Heinrich

Spune-ti parerea, opinia ta conteaza