De ce ar trebui sa ne intereseze cazul Bodnariu

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

Exploration

Iesit azi la doua pedale am avut ocazia sa ma bucur de soare si privelistea unui parc desprins din bratele iernii (cel putin pentru moment). Mamici si tatici cu copii in carucioare, barbati si femei de mana. Ce frumusete!

Si ma gandeam la cazul Bodnariu: “ce bine ca nu e la noi! de ce mi-as face griji? Norvegia e departe pe harta, iar eu nu sunt penticostal si nici macar n-am copii”. Cu alte cuvinte, mi-am zis ca n-ar trebui sa dau nici doua cepe degerate pe alde Bodnariu, echivalentul romanesc al lui “I don’t give a shit”.

Si cu toate astea, ca unul care a mai luat cate o ciufuleala (dar cine n-a luat?) in copilarie (pentru care n-am suficiente cuvinte sa multumesc in fiecare zi), ma pune pe ganduri acest model de stat “corect politic”. Stat care intervine cu bocancii lui institutionali si anuleaza cei 7 ani de acasa, adica tocmai acel rol/drept al parintilor in cresterea si educarea copilului.

In schimb, acelasi model de stat vine si-mi spune ca micutul “indoctrinat” si “abuzat” de parintii naturali poate gasi adevarata “iubire” alaturi de tati si tati sau ca e perfect legitim sa caute atingerea placerilor de tot felul ca forma de autocunoastere inca din frageda pruncie (cum sa nu-ti vina greata pe el, pe stat?!)

Sigur, putem ramane in continuare culcati pe o ureche, dar istoria ne-a demonstrat de atatea ori ca somnul ignorantei naste monstri si s-ar putea sa ne trezim prea tarziu pentru a mai muta lanturile de la maini si picioare. Sa nu ajungem precum preotul luteran care la venirea nazistilor dupa comunisti nu s-a obosit sa reactioneze din moment ce el nu era comunist si tot asa pana au venit, in cele din urma dupa el. In zadar strigase omul dupa ajutor, caci de acum nu mai era nimeni care sa-l salveze. Toti ceilalti fusesera deja luati!

photo credit: Anne Worner

Spune-ti parerea, opinia ta conteaza