Candele nestinse, o piesă despre mărturisirea Adevărului

Ultimele zile ale lui octombrie au adus premieră spectacolului Candele Nestinse (mărturii din închisorile comuniste) la sala Toma Caragiu a Teatrului Bulandra.

O piesă în memoria ostenitorilor Rugului Aprins și care zugrăvește o frântură din tabloul istoriei recente a României, oferind publicului imaginea iconică a simulacrului de anchetă prin care au trecut toți cei întemnițați și a căror vină fusese una singură: mărturisirea dreptei credințe în Hristos.

In regia Ivonei Boitan, piesa Candele nestinse surprinde antiteza între două modele existențiale.

Individul nou impus de noua “democrație populară” instalată la putere după 1948 și care este surprins în toată “splendoarea” lui: prost, imbecil, impertinent, brutal, cinic. Călău și victimă deopotrivă. Una din replicile antologice ale plutonierului Ioan din piesă, și pe care o reiau cu aproximație din memorie, arată întocmai factura oamenilor pe care s-a sprijinit regimul represiv stalinist: Ce nevoie am eu să știu să citesc?! Mă pricep cel mai bine să-i fac să vorbească pe cei care scriu!

Un subom aflat într-o stare de docilitate orbească față de partid, care animat de dorința unei parveniri efemere își reneagă familia, neamul și până la urmă chiar sufletul.

Vedem în această piesă jucată la modul excepțional de cei patru actori tragicomedia unui regim absurd consolidat prin zdrobirea vechii elite și înlocuirea acesteia cu personaje din subteranele societății. Canalii la limita alfabetizării transformate în bestii de o ideologie antihristica.

Comunismul, că ideologie totalitară, și-a propus sub acoperirea teoriei marxiste a luptei de clasa construirea omului nou prin distrugerea oricăror valori și idealuri, un om nou rupt de tradiția neamului, lipsit de Dumnezeu și, în definitiv, fără suflet.

Căci ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul? (Matei 8,36)

Titlul Candele nestinse are o dublă semnificație. Pe de-o parte ne gândim și îi pomenim în rugăciunile noastre pe cei care, înainte de propria persoană, familie și neam, l-au iubit pe Dumnezeu până la jertfă supremă și anume mucenicia. Pe de altă parte, candelele nestinse putem fi oricare dintre noi prin mărturisirea neîncetată a Adevărului, așa cum îndeamnă la un moment dat unul dintre personajele piesei într-un monolog de mare încărcătură emoțională.

Piesa în ansamblul ei trezește mari emoții privitorului, iar finalul e unul care te face să vibrezi până în adâncurile sufletului.

Spune-ti parerea, opinia ta conteaza